Exista sisteme similare lui Real ID care ar putea fi implementate, in diverse comunitati online, cu scopul de a afisa adevarata identitate a acelui utilizator. Practic, orice cont care presupune plati este in mod normal un cont real, altfel nu s-ar putea autoriza/finaliza acele plati. De exemplu Games for Windows Live sau Steam. De ce nu, contul prin care platesti factura la Electrica Sau orice sistem ce presupune recunoasterea acelui utilizator ca fiind veridic prin prisma interactiunii acestuia cu acea comunitate. De ce sa nu ne logam pe un forum folosind contul de Facebook? Daca tot e atat de popular, de ce sa nu fie si util? Practic, nici n-ar mai trebui sa-mi fac cont de fiecare data cand vreau sa postez pe vreun forum nou: pur si simplu m-as loga pe acel forum prin Facebook, intr-un mod similar in care acum pot sa postez comentarii pe alte bloguri folosindu-ma de profilul Wordpress gata creat. Se poate pune problema securitatii: de unde stiu ca acel forum nu-mi va folosi adresa de email si parola in alte scopuri? Dar exista deja functii disponibile care fac aceasta autentificare transparenta pentru terta parte, in acelasi mod in care un magazin online nu-mi va cunoaste numarul de card, desi eu cumpar si platesc online prin intermediul lor.

Lasand la o parte avantajul dat de eliminarea pasilor necesari inregistrarii pe fiecare forum/comunitate in care vrei sa participi, o astfel de implementare ar reduce masiv problemele asociate anonimitatii: limbaj inadecvat, interactiunea cu ceilalti membri, spam. Inca o data ma intorc la Facebook: limbajul si comportamentul cretin este incomparabil mai putin prezent decat in alte comunitati online, tocmai pentru ca acolo nu esti anonim. Esti tu. Iar prietenii/colegii tai, cei din viata ta de zi cu zi, te vad.

In sine discutia este cam la fel de veche ca si Internetul. Dar decizia celor de la Blizzard este cred prima care ar atinge direct genul de comunitate in care anonimitatea da mult de furca. Evident ca nu se pot elimina complet comportamentul suburban, spamul, clonele, etc. Dar cred ca ar fi drastic diminuate. Si ar fi interesant de vazut cum ar evolua diverse comunitati online, in lipsa anonimitatii de acum. Probabil nu o sa se intample niciodata (sau oricum, nu curand), dar ramane un exercitiu de imaginatie.

In primul rand, trebuie specificat ca articolul are legatura cu cel publicat de Mark Suster aici, in sensul ca mi-a adus aminte de ‘drama’ prin care unii antreprenori trec in momentul lansarii unui produs (in special a primului produs).

Cat de important este momentul lansarii pentru succesul unui produs software? Cand trebuie ales acest moment? Ce se intampla daca produsul nu capteaza atentia massmedia la lansare, chiar daca s-au depus eforturi consistente? Cat de spectaculoasa / extravaganta trebuie sa fie lansarea unui produs software?

Nu o sa fac nota discordanta fata de parerea multora: si eu sustin ca, cu cat e lansat mai repede, cu atat e mai bine pentru produs. Chiar si cu bugurile de rigoare, nu e o problema. Cu o conditie: lansarea produsului sa nu fie privita ca “momentul T, iar din T+1 vanzarile trebuie sa inceapa sa curga valuri-valuri, altfel produsul va fi un esec“. Cred ca orice produs are nevoie de o perioada de asezare pe piata, chiar si intr-o piata atat de dinamica precum cea a produselor software. Este extrem de important sa primesti si sa procesezi comentariile primilor utilizatori reali, poate mult mai important decat parerea jurnalistilor care asista (intr-un fel sau altul) la lansare. Cu cat beneficiezi de parerile potentialilor clienti mai repede, cu atat mai bine.

Din cand in cand vad lansari de produse/servicii gandite ca un fel de evenimente mondene. Ok, daca produsul respectiv se adreseaza unei nise ce are legatura cu viata mondena, probabil ca e o abordare corecta. Altfel, nu vad rostul unor astfel de lansari. Poate daca sa zicem vorbim de un produs ce are o nisa extrem de fina, iar invitatii la eveniment sunt chiar principalii potentiali clienti – caz in care mai degraba nu vorbim de o lansare a produsului, ci de o ‘prezentare cu vanzare’. Sau daca produsul apartine nu stiu carei corporatii – desi o astfel de lansare ar tine aici mai degraba de imaginea corporatista sau de justificarea bugetului decat de beneficiile evenimentului in sine.

Da, e indicat ca massmedia sa afle despre produs atunci cand e lansat. Dar, daca nu as avea resursele necesare sa o fac, nu as amana lansarea si nici nu m-as apuca sa distribui un comunicat de presa despre lansarea produsului, la 2 luni de la lansare. Nu lansarea produsului va face diferenta intre succes si esec, ci calitatea produsului. Mai mult decat atat, daca nu vorbim despre lansarea unui produs apartinand unei companii Top 500 Fortune sau ‘la moda’, oricum este foarte probabil ca lansarea sa treaca neobservata de massmedia.

Unul din miturile industriei este “daca ajung pe prima pagina in ‘acea-revista-populara-pe-care-sigur-o-citesc-clientii-mei’, produsul o sa se vanda in nestire“. FALS. In cel mai bun caz, chiar si o prima pagina intr-o revista mare din SUA iti va aduce doar o crestere temporara a vanzarilor. Da, o astfel de expunere aduce notorietate produsului/firmei/antreprenorului (dupa caz) si evident ca ajuta la vanzari. Dar un produs bun se descurca bine si fara ea. Si in nici un caz o astfel de publicitate nu va duce la o crestere exponentiala a vanzarilor. Din propria experienta, singura data cand o astfel de expunere a facut o diferenta majora in cresterea numarului de utilizatori a fost in cazul unui produs freeware – si s-a intamplat tocmai pentru ca era freeware si era prezentat ca atare. In rest, indiferent despre ce revista/radio/TV a fost vorba, chiar si in cazul in care produsul a fost promovat pe prima pagina a unei editii internationale ca o oferta speciala, cresterea in vanzari nu a fost spectaculoasa si in nici un caz nu a generat o crestere accentuata pe termen lung. Pe de alta parte, in mod evident, astfel de expuneri in massmedia, daca sunt facute in mod regulat, cu siguranta vor face o diferenta sensibila in volumul total de vanzari, pe termen mediu/lung. Dar nu si in primii pasi ai produsului pe piata.

Inca nu am auzit despre “produsul exceptional care nu a avut succes din cauza ca massmedia l-a neglijat”. In nici un caz nu sustin ca relatia cu massmedia ar trebui ignorata, dar nici nu trebuie facuta o tragedie daca produsul nu beneficiaza de o astfel de expunere, de la lansare. Asa cum nici in cazul in care revista X nu scrie tocmai lucruri bune despre produs, nu trebuie exagerat impactul negativ al articolului. Cum spuneam, daca produsul este foarte bun, se va promova singur. De exemplu, cam toate revistele mari obisnuiesc sa publice comparatii intre produse similare. Daca produsul in cauza este foarte bun, chiar daca nu a devenit inca popular, in mod normal va prinde acel articol.

Dar cum te asiguri ca editorul revistei va stii despre produs? Mi-e greu sa cred ca va cauta prin arhiva zecilor de mii de comunicate de presa primite prin email. Cel mai probabil va apela la Google si/sau la expertii din nisa. Iar prin experti inteleg in primul rand bloggeri. Drept urmare, desi cred ca e util sa distribui un comunicat de presa catre massmedia, cred ca e cu atat mai important ca specialistii/formatorii de opinie din nisa sa primeasca acel comunicat, chiar si intr-o forma mai prietenoasa. Si e important sa mentii o legatura cat de cat permanenta cu ei, astfel incat urmatorul eveniment important sa il poti sincroniza cu ei.

Cu toate acestea, consider ca momentul lansarii unui produs este extrem, extrem de important. Nu pentru vanzarile imediate, nu pentru expunerea massmedia, ci pentru antreprenor – mai ales daca vorbim despre ‘primul produs’. Pentru ca este momentul in care ar trebui sa se produca acel declic care sa responsabilizeze antreprenorul in drumul sau catre succes.

De ce caii verzi pe pereti din titlu? Pentru ca, asa cum scriam mai sus, multi viseaza la momentul lansarii produsului ca la momentul care, daca e pregatit cu mare atentie, va asigura drumul catre succes. Sau, din contra, momentul pe care multi il amana pentru ca nu au bugetul necesar lansarii. Ambele abordari mi se par gresite pentru ca succesul unui produs tine de drumul pe care il parcurge pana la maturitate, nu de un anumit moment din ‘viata’ lui. Folosind un citat din filme, “it’s a process”.

Imi propun sa fac o comparatie – la 10 ani distanta – intre ingredientele pentru comercializarea unui produs software, facand putin abstractie de calitatile necesare unui antreprenor. Sunt convins ca nu o sa ating multe din punctele importante, dar scopul nu e sa fac o lista de genul ‘ce trebuie sa facem ca sa vindem software online’. E cam greu sa gasesc o abordare generalista (pana la urma fiecare nisa de piata si fiecare firma isi are propriile particularitati), asa ca hai sa luam cazul produsului software de ‘larg consum’ (un ‘ceva’ ce doreste sa rezolve o problema pentru o masa de utilizatori Windows). Lasand la o parte evidentul (banii/informatia sunt la fel de importante, acum si atunci), hai sa vedem cat de mult s-au schimbat pasii in comercializarea produselor software in ultimii 10 ani.

Cum era acum 10 ani, pornind de la scenariul unui angajator roman care vinde propriile produse software?
- distanta de la o idee buna pana la produs era mai scurta decat astazi, asta si pentru ca (zic eu) inca mai erau multe probleme relativ simple de rezolvat;
- vanzarile retail erau mult mai consistente decat cele online – distribuitorii / resellerii regionali erau esentiali;
- distribuitorii online de comunicate de presa inca isi cautau formatul potrivit si primeau gratis comunicate (de exemplu PRW), iar un pachet ultra-all-inclusive nu sarea de $200. In medie, in orice zi, nu erau mai mult de 10 de comunicate de presa in industrie. Presa era receptiva cam la orice noutate/inovatie;
- siteurile de download erau relativ putine (comparativ cu situatia de acum) si inca nu se raspandise atat de mult “logica” prin care “daca scriem ca produsele tale sunt cele mai tari, poate iti place si iti faci reclama la noi”;
- un programator OK ar fi costat $2-300/luna;
- optimizarea prin motoarele de cautare dadea rezultate excelente aproape indiferent de cuvintele cheie folosite, asta si pentru ca nu exista supra-popularea de acum; si nu aveam Adwords, doar un inceput de Overture;
- asociatile formate din antreprenori erau, parca, mult mai unite si mai deschise;
- emailurile comerciale inca dadeau rezultate rezonabile. Sau cel putin inca nu ajungeau in spam
- in general, licentierea se facea pe baza unui serial number generat mai mult sau mai putin “din burta” (fara verificare online) sau pur si simplu exista o versiune de evaluare si una ‘full’ pentru fiecare produs;
- comisioanele pentru procesarea platilor online erau ceva mai mari, iar serviciile asociate se rezumau eventual la posibilitatea de a avea un sistem cat de cat functional de ‘affiliates’;
- cam orice idee mai mult sau mai putin “outside of the box” isi gasea imediat investitorul.

Ce avem acum?
- un programator bun sare de $1000;
- in primul rand, canalele de promovare sunt mult mai diversificate. Avem retele de socializare folosite pentru marketing. Avem distribuitori de comunicate de presa mult mai multi si ceva mai scumpi (in conditiile in care revistele devin din ce in ce mai putin receptive la un comunicat de presa – pe undeva de inteles, avand in vedere ca editorii au de sortat prin sute de comunicate zilnic);
- avem canale de distribuitori de stiri (RSS), formatori de opinie mult mai activi prin bloguri, avem adwords, dar si SEO mult mai dificil de implementat cu succes pentru cuvinte cheie populare (concurenta bat-o vina);
- clientii sunt ceva mai sofisticati: compara produse, cauta oferte speciale, sunt mai atenti la detaliile licentei;
- drumul de la idee la un produs vandabil este mult mai lung pentru ca problemele-de-rezolvat devin din ce in ce mai complicate si mai dificil de implementat, iar in acelasi timp cerintele clientilor (licentiere, suport, documentatie) consuma din ce in ce mai multe resurse. Costurile de dezvoltare sunt mai mari, costurile de promovare sunt mai mari;
- se pune mult mai mult accent pe protejarea licentei – rar mai intalnit cazuri in care licentierea sa nu se faca prin verificare online;
- in 2010, se estimeaza ca vanzarile online de software vor depasi vanzarile retail (imi pare rau ca nu mai gasesc sursa);
- pretul si pretentiile investitorilor au crescut. Pe undeva e si normal, avand in vedere numarul mare de esecuri din perioada boom-ului web si concurenta mult mai acerba de acum, combinate cu efectele crizei economice.

In concluzie, mi se pare mai greu acum sa patrunzi pe piata, ca un nou-venit, fara un buget substantial, desi serviciile asociate mai ales marketingului / distributiei unui software sunt mult mai diversificate si mai usor de accesat (nu si mai ieftine). Cred ca s-au cam dus vremurile in care un ‘computer geek’ (one-man-show) putea programa / comercializa cu succes un produs, fara cine stie ce resurse umane/financiare. Asta nu inseamna ca nu se mai poate intampla asa, ci doar ca se intampla din ce in ce mai rar. Ce sanse are un antreprenor nou, daca vorbim de clasicul caz “am o super idee de produs, nu prea am fonduri, dar vreau sa fac bani din ea”?. Pai are fie varianta “banii altora” (rude/prieteni/banci/investitori), fie varianta “curaj gaina ca te tai” (risca tot ce are de riscat, face singur cam tot ce se poate, incercand sa invete pe parcurs, din propriile greseli – daca ii iese e super, daca nu…).

Pe de alta parte, nu cred nici in varianta “fara un buget de X milioane nu se poate”. Ba se poate: daca stii ce vrei, cu cine vrei si pentru cine. Dar, comparativ cu acum ceva ani, ai nevoie de ceva de mai multa experienta si cercetare pentru a ajunge la o solutie de succes. Partea buna e ca ai de unde alege partenerii catre succes

In nici un caz nu consider ca situatia de acum ar fi mai grea/sumbra decat cea de acum x ani. Dar, asa cum produsele software evolueaza, la fel si detaliile catre comercializarea produselor se modifica.

Culmea e ca, atunci cand era teoretic mai usor sa ai succes cu un produs software, majoritatea antreprenorilor romani era orientata spre servicii (programare / outsourcing). Acum, cand a devenit aproape imposibil sa concurezi cu firmei din tari care inca pot oferi preturi la nivelul de acum 10 ani, multi s-au reorientat catre produse sau servicii online.

In contextul promovarii tot mai insistente a conceptului de ‘cloud-computing’, se vorbeste tot mai des de migrarea aplicatiilor pe web si numai pe web.

Termeni gen “the cloud” sau “cloud-computing” fac pe multi sa perceapa conceptul ca fiind o noua platforma, intocmai cum Windows era o noua platforma iar DOS era “vechea” platforma. Tehnic vorbind, nu este nimic nou si nu putem vorbi de o platforma noua, eventual putem discuta doar despre un nou mod de prezentare (desi “cloud-computing” este in fond doar o extrapolare din “software as a service”, nicidecum ceva inventat peste noapte).

Probabil tocmai pentru ca exista perceptia unei platforme noi, multe firme incearca fie migrarea propriilor solutii in “the cloud”, fie realizarea de solutii noi (”cloud oriented”) care sa concureze cu solutii software clasice in speranta ca vor ocupa o parte din piata avand avantajul platformei “noi”. Daca pornim de la premiza conform careia “the cloud” este noua platforma, atunci calculul este corect deoarece intotdeauna impunerea unei noi platforme a dus la re-aranjarea jucatorilor pe piata. Iar cand vorbim de jucatori si piata, majoritatea se uita catre Microsoft.

Lasand la o parte Windows, despre care nu putem spune ca ar avea competitori “in the cloud” – tocmai pentru ca in sine “the cloud” nu este o platforma noua – urmatorul mare produs Microsoft este Office. Iar Office are concurenta online (GoogleDocs, Zoho si probabil ca mai sunt). Facem abstractie de OpenOffice pentru ca este la fel de in afara “the cloud” ca si Office. Si multi se intreaba daca Office va rezista concurentei online, mai ales in conditiile in care Microsoft nu da semne ca ar dori sa migreze Office in “the cloud”. Da, fiecare noua versiune de Office ofera din ce in ce mai multe unelte de colaborare online, dar de aici pana la web-based este cale lunga. Da, exista versiuni web Microsoft ale unora din programele Office, dar functionalitatea lor este restransa comparativ cu versiunile clasice.

Desi este evident ca “the cloud” este subiectul la moda, nu cred ca Office va migra acolo si nu cred ca va pierde o cota semnificativa din piata, cel putin nu in conditiile de acum. Pentru ca:
- atunci cand vorbim de aplicatiile Office, vorbim despre productivitate si documente (fie ca e vorba despre emailuri, foi de calcul, prezentari sau doc-uri). Adica vorbim despre viteza, securitate, confidentialitate. Ok, poate unii o sa zambeasca daca asociez Microsoft cu securitate. Dar este oare o aplicatie web-based mai rapida decat una desktop? Este oare mai sigur sa-ti salvezi documentele online decat undeva in propria retea deja securizata? Ai vreo garantie ca documentele salvate online sunt ale tale si numai ale tale? Sa ne aducem aminte de scandalul iscat de Google, atunci cand a introdus reclamele afisate in contextul emailurilor din Gmail. Corect, Google nu a dat inapoi si a sfarsit prin a-i fi acceptate reclamele in Gmail, dar Gmail nu avea un concurent de talia Office (nu, nu cred ca Outlook poate fi considerat un concurent Gmail).
- aplicatiile “the cloud” concurente, oricat de atragatoare ar fi dpdv al interfetei, inca sunt la ani lumina de functionalitatile oferite de Office;
- costuri: in termeni absoluti, pare ca e mai ieftin sa folosesti servicii gratuite sau oricum cu preturi mai mici, asociate cu ‘the cloud’. In realitate, piata foloseste deja Office, deci vorbim de fapt despre posibila migrare de la Office la aplicatii similare… iar migrarea costa si indraznesc sa spun ca, cel putin in mediul corporate, migrarea in sine e mai scumpa decat mentinerea/updatarea aplicatiile Office. Asta pentru ca nu vorbim doar despre folosirea altor aplicatii, ci si despre toate politicile / regulile unei companii ce vor trebui sa se muleze pe noul scenariu;
- puterea obisnuintei: de multe ori m-am intrebat de ce Solitaire este inca acolo, neschimbat, chiar si in Windows 7, dupa atatea versiuni de Windows. Probabil pentru ca trebuie. Pentru ca utilizatorii se asteapta sa fie acolo. Pentru ca, oricat de diversificate / atragatoare ar fi jocurile online similare, tot Solitaire vad pe multe ecrane. La fel si in cazul Office;
- monetizarea: multe din solutiile “cloud-computing” au mari probleme cu monetizarea afacerii. Ce se va intampla cand vor depasi stagiul X al investitiei si tot nu vor ajunge pe profit? Ne luam documentele si plecam cu ele acasa?

Drept urmare nu vad, cel putin nu curand, o translatare Office “in the cloud”. Mai degraba cred ca o sa se intample invers, in sensul ca Office va integra servicii online in desktop. Outlook 2010 va veni cu un conector pentru Facebook/Linkedin cu suport de integrare pentru cam orice retea de socializare. Exista add-in-uri de Outlook/Excel/Word care integreaza GoogleDocs in Office. Exista SharePoint si suficient de multe metode si unelte de colaborare in Office. Si atunci, de ce?

Ok, ca discutie poate fi interesant sa vorbim despre oportunitatile unui posibil nou jucator pe nisa produselor Office. Poate fi interesant sa discutam despre posibila incapacitate a unui gigant de a se mula pe noile cerinte ale pietei sau de a nu fi in stare sa identifice sau sa profite de pe urma “cloud-computing”. Dar nu stiu cat e vorba de incapacitate si cat e vorba despre calcul la rece.

Dupa cum probabil stiti deja, Google experimenteaza un nou serviciu dedicat webmasterilor prin care acestia pot raporta site-uri despre care ei considera ca sunt promovate/optimizate cu ajutorul linkurilor spam (spamlinks). Pe scurt, spamlinks sunt acele linkuri pe care le puteti vedea pe siteuri ce aparent nu au legatura cu linkurile gazduite si al caror singur scop este de a creste numarul de linkuri (si relevanta) catre siteul ce se doreste a fi promovat. Google ofera un serviciu de raportare al siteurilor cu ‘probleme’ (abuzuri SEO) de ceva timp, insa pana acum serviciul era orientat exclusiv spre problemele intalnite in acel site si nu in linkurile catre el.

In teorie este o idee laudabila. Cred ca toti avem competitori care apeleaza la astfel de tehnici mai putin ortodoxe pentru a-si promova siteurile. Si nu e tocmai OK, fie macar din punct de vedere etic, pentru ca reprezinta o crestere artificiala/fortata si nu una bazata pe continut real. In fond, cred ca toti avem de castigat daca un search pe Google returneaza rezultatele cu adevarat relevante pentru cuvintele cheie cautate si nu rezultate ‘pe steroizi’.

In practica, un astfel de serviciu poate face mult rau, mai ales celor ce se bazeaza pe Google pentru marketing/venituri. Problema e cat se poate de evidenta: sa zicem ca avem doua firme concurente, A si B. Firma A poate cumpara un domeniu X, pune pe el spamlinkuri catre siteul firmei B, apoi raporteaza la Google siteul firmei B. Cum poate Google decide daca siteul X a fost intr-adevar folosit de firma B in scopul promovarii siteului sau daca nu cumva firma A incearca sa scada popularitatea in Google a siteului firmei B? Nu vad cum Google ar putea identifica sursa acelor spamlinkuri (pentru a decide buna/reaua credinta a webmasterului), deci va trebui sa se ghideze dupa raportul celui care a notificat Google privind acele spamlinks. Iar in sine, faptul ca Google (sau oricare alta companie) trebuie sa decida buna/reaua credinta a cuiva… iar acea decizie va avea un impact semnificativ asupra unei afaceri… mi se pare un pic prea mult. OK, e un motiv in plus sa folosim AdWords, dar macar sa stim si noi daca exista un astfel de scop

Ceea ce nu inteleg este de ce nu se penalizeaza doar/direct siteul ce gazduieste acele spamlinks? Daca acel site ar fi penalizat (scos din indexare), atunci si indexarea siteului tinta ar fi curata. Mai mult, ar descuraja alti webmasteri sa foloseasca spamlinks, pentru ca nu ar mai da rezultate. Si, cel mai important, un astfel de serviciu de raportare nu ar mai putea fi folosit ca o unealta impotriva concurentei. Altfel, ne putem trezi ca, in loc sa lucram la propriul site pentru o optimizare cat mai buna, o sa ne petrecem timpul incercand sa stricam optimizarea siteurilor concurente…

Linkuri utile:
https://www.google.com/webmasters/tools/spamreport
http://www.mattcutts.com/blog/calling-for-link-spam-reports/

Am auzit vorbindu-se de industriile ’strategice’ care trebuie relansate: agricultura, turism si IT, argumentandu-se ca sunt industriile ce pot aduce cresterea PIB cea mai semnificativa. Pe scurt, ar fi industriile care ne pot scoate din rahat. Daca in agricultura si turism poate fi o teorie valabila (fie si din simplul motiv ca au cazut ani la rand si au de unde sa se ridice), nu inteleg de ce ITul este bagat in aceeasi oala. In primul rand pentru ca sunt o gramada de firme romanesti de IT care o duc bine mersi chiar si in timpul crizei – mai ales cele ce nu au fost create pentru a fi dependente de piata nationala. In al doilea rand, ITul romanesc nu poate produce acel tip de crestere pe care sa zicem l-ar putea produce turismul (in cazul in care problemele esentiale – calitate, infrastructura, promovare – ar fi rezolvate). Deci ce anume vrem sa relansam in IT si de ce?

Mai degraba as intelege daca s-ar vorbi despre maturizarea industriei IT. Vorbim totusi de o industrie in care oamenii valorosi nu mai zboara de la o companie la alta in cautare de stabilitate si avem suficient de multe firme profitabile, cu vechime pe piata, bine infipte in niste strategii pe termen lung. E adevarat, piata de retail sufera, dar n-ai ce sa relansezi aici pentru e strans dependenta de puterea de cumparare a romanilor.

Pe de alta parte, mie nu-mi place termenul “relansare”, imi suna a chestie tipic romaneasca, acel ‘hei-rup’ in care ne umflam muschii doar pentru a face ‘poc’ putin mai incolo. Parca ar fi acel mediatizat moment-zero al fotbalului romanesc, despre care toti microbistii stiu ca a existat dar care nu a produs nici un efect.

Da, pot sa inteleg strategia unora de a se plange (din principiu) ca e greu, ca e criza, ca “nu sunt bani”. Da, sunt multe firme care au avut enorm de suferit de pe urma acestei perioade. Dar poate mai bine ar fi, in loc sa relansam astfel de structuri, sa vedem unde si de ce s-a gresit (pentru ca exista greseli si “greseli”) si sa evitam astfel de situatii pe viitor. Asa ca eu sper ca nu vom relansa nimic

“I can tell you, honest friend, what to believe: believe life; it teaches better than book or orator.” Johann Wolfgang von Goethe

Observ doua tendinte (nu unicele!) in universul consumatorilor de materiale (carti, speech-uri, bloguri, etc) despre antreprenoriat: cei care iau ad-literam informatia publicata si cei care le considera o pierdere de timp deoarece nici un antreprenor nu si-ar face public secretul succesului.

Fie nu mai stim sa extragem informatia, pilda cartii, fie nu mai credem ca ne-ar putea folosi la ceva. Poate de vina e senzatia unora ca fara “pile si spaga” nu se poate face nimic in Romania. Poate de vina e sistemul de invatamant, in care nu esti incurajat sa ai initiativa, sa procesezi informatia sau sa te exprimi liber, ci sa faci ceea ce ‘trebuie’ sa faci. Tin minte ca in facultate ma intriga la culme faptul ca trebuia sa invatam diverse formule sau tabele pe de rost, fara sa ne fie explicate demonstratiile (de ce asa si nu altfel?) sau practicabilitatea lor (la ce iti foloseste acea formula?). Sau, la o facultate de Drept, nu inteleg la ce iti foloseste sa stii litera cu litera articolul X din codul Z, daca nu intelegi scopul acelui articol de lege.

Printre partenerii de afaceri, am intalnit doua ‘cazuri’ diametral opuse de antreprenori: autorul de carti “despre cum sa ai succes in afaceri” si “cititorul fanatic”. Autorul niciodata nu si-a motivat o actiune prin “asa cum am spus si in cartea mea, trebuie sa actionam in urmatorul fel”. I-ar fi fost la indemana, putini i-ar fi pus la indoiala rationamentul, doar cartile sale aveau succes si erau apreciate de alti antreprenori, deci se putea spune ca stia ce vorbeste. In schimb, cititorul fanatic cauta intotdeauna un citat/articol corespondent actiunilor sale, pentru a-si valida deciziile. Mai mult, daca nu era de acord cu propunerea ta, argumentul sau obisnuit era “Y a spus in cartea sa ca ar fi mai bine asa, deci asa trebuie sa facem”. Probabil ca, daca cei doi s-ar fi intalnit in aceeasi afacere, ‘cititorul fanatic’ ar fi urmat orbeste tot ce propunea ‘autorul’, indiferent cat de buna sau proasta i s-ar fi parut ideea.

Probabil inutil sa mai completez, autorul chiar avea succes in afaceri, pe cand cititorul fanatic inca se zbate sa gaseasca acel articol care constituie veriga lipsa pentru a-si transforma afacerea intr-un succes.

Nu sunt de parere ca “scoala vietii” (urasc expresia!) este mai importanta decat instruirea. In nici un caz nu cred ca ar trebui sa ignori ce scriu altii, dar nici o afacere nu este identica cu alta. E important sa prelucrezi informatia, sa extragi invatamintele importante din ea, dar nu transforma o carte intr-o biblie. Nu exista o carte-manual care sa poata fi urmat pas cu pas, in amanunt, catre succes. Altfel toti cititorii acelei carti ar fi devenit milionari.

Nu neg importanta asimilarii informatiei, dar nici nu cred ca trebuie sa actionezi intr-un anumit fel doar pentru ca asa a facut X, fie el Seth Godin sau Steve Jobs. Te poti inspira din ceea ce transmit astfel de oameni, iti pot da incredere ca ceea ce faci este corect, dar in nici un caz nu incerca sa faci copy/paste. Daca un investitor de succes scrie pe blogul sau ca aplicatiile de Facebook sunt “the next best thing”, ar trebui sa ne apucam toti sa facem aplicatii pentru Facebook? Cred ca cel mai bun exemplu sunt conferintele: oricat de inspirant sau spumos ar fi un speech, el nu reprezinta altceva decat un speech bazat pe experienta oratorului in situatia data. Desi de cele mai multe ori este perfect logic, in fond descrie o anumita conjunctura. Sa luam de exemplu speech-ul destul de cunoscut al lui Jason Fried (Basecamp): important nu este ca in compania lor se lucreaza 4 zile pe saptamana sau ca angajatii au un buget din care isi pot satisface hobby-urile. Acestea sunt doar rezultatele unui anumit mod de lucru care reflecta spiritul fondatorului. Nu inseamna ca daca Jason are succes, toti ar trebui sa ne trimitem angajatii acasa. Important in acel speech este sa intelegi ca nu exista un singur fel in care poti avea succes, iar succesul in sine nu inseamna neaparat o companie listata la bursa, cu mii de angajati pe 4 continente.

O carte, un speech sau un articol de pe net nu reprezinta altceva decat interpretarea cuiva privind experienta proprie. Desi e important sa poti invata din experienta altora, e irelevant atat timp cat nu inveti din propria experienta. Nu conteaza daca propria experienta a condus la rezultate pozitive sau negative: nu exista antreprenor sau investitor care sa fi participat doar la proiecte de succes. Pe de alta parte, sincer m-as uita circumspect la un antreprenor care mi-ar spune ca nu-l intereseaza ce spun altii in legatura cu diverse subiecte antreprenoriale. Astfel de materiale fac parte din documentarea obligatorie a unui antreprenor, asa cum un studiu de piata este obligatoriu pentru orice produs.

Anousheh Ansari, prima femeie explorator privat in spatiu (parca suna cam aiurea expresia), spunea intr-o convorbire de pe International Space Station cu Larry Page: “Explore the boundaries. Try new things. Be free-thinkers and use your imaginations. Learn from your environment, your teachers, your books — but then go beyond your knowledge. I always wanted to go to space, although I didn’t wind up working for NASA. I detoured to different areas, but finally I found a way to make it happen.”.

/rant

Din 1998 de cand am pornit prima afacere in software, cred ca am fost implicat in cateva sute bune de proiecte de toate felurile. Uneori ajung pe cate un site si imi ia ceva timp sa-mi dau seama ca respectivul produs a fost facut de noi. Credeam ca am vazut cam tot ce se putea in materie de management al proiectelor software: lipsa de specificatii, modificarea modificarii, feature-uri absurde, deadline-uri de toate marimile si bugetele, sedinte inutile, proiecte copiate, produse finalizate dar necomercializate vreodata, update-uri ce “trebuiau” sa fie neaparat facute in noaptea de revelion, produse cu asteptari aiuristice, programatori ‘problema’ si tot asa.

De o vreme sunt implicat intr-un proiect foarte interesant legat de Digital Rights Management. Ideea respectiva e excelenta, dar ca in multe cazuri practica te omoara. Recent am dat peste ceea ce consider a fi absurditatea maxima in materie de project management. Pe scurt, avem asa:
- specificatiile proiectului: nimic extrem de detaliat, dar indeajuns de clare si de discutate (nu exagerez, 2 ani sunt putini) incat sa stii unde trebuie sa ajungi. In paranteza fie spus, nici nu sunt adeptul specificatiilor facute la sange, mai ales daca nu vorbim de software la comanda (le consider a fi echivalentul unui business plan pe care decizi sa il urmezi litera cu litera, desi e clar ca afacerea a luat-o intr-o directie gresita);
- dezvoltarea proiectului: “se face sefu, pai se poate altfel?”
- in paralel cu dezvoltarea proiectului, fara sa anunte, CEO-ul (atentie, numit de VC) decide sa nu se iroseasca timp asa ca se incepe lucrul si la continutul siteului, al materialelor promo si al continutului manualului de utilizare;
- se ajunge cu proiectul intr-o faza alpha, tocmai bun de testat piata cu el.

Toate bune si frumoase pana aici, doar ca in mod evident produsul nu corespunde cu manualul. Nici nu ar fi avut cum, din moment ce manualul a fost facut nu dupa produs, ci dupa interpretarea specificatiilor din partea unuia sau altuia. E firesc sa fie asa: daca eu ma apuc si povestesc la 2 persoane cum arata casa mea, fara ca ele sa fi vazut casa, iar apoi le pun sa o deseneze, garantat o sa fie diferente semnificative in interpretarea fiecarei persoane.

Stupoare: CEO-ul decide ca produsul sa fie modificat astfel incat sa se pupe cu manualul ))) Nu, produsul nu era prost gandit/dezvoltat sau neconform cu specificatiile, ci doar neconform cu manualul de utilizare. Tot ce pot sa spun e ca ma bucur ca n-am acceptat sa particip ca investitor.

Asa ca atentie dezvoltatorilor de software: inainte de a va apuca de programare, cititi manualul de utilizare al produsului pe care urmeaza sa-l dezvoltati

Probabil multora va este cunoscuta dezbaterea ce are loc de o buna bucata de timp in privinta patentarii solutiilor software. Pe scurt, unii spun ca nu ar trebui sa ai voie sa patentezi software, unii ca ar trebui patentate doar cazurile exceptionale (intr-adevar considerate a fi descoperiri tehnologice), iar altii spun ca este in regula pentru ca doar asa poate fi protejata inovatia.

Cert este ca ideea din spatele infiintarii unui oficiu al inventiilor tinea initial tocmai de facilitarea accesului la inventii si abia apoi de protejarea acestora. Scopul era simplu: stimularea inventivitatii avand acces la inventivitatea altora. Protejarea inventiei era oferita ca ‘premiu’ pentru cei ce alegeau sa isi faca publica inventia, ei putand astfel sa obtina beneficii materiale de pe urma inventiilor, fara riscul de a le fi furata inventia. Cu timpul tot acest mecanism a fost impins spre extrem, ajungandu-se la cazuri stupide in care diverse companii patenteaza ‘ceva’ doar in ideea in care acel ‘ceva’ sau un derivat al lui ar putea fi folosit ulterior de o alta firma, urmand ca firma ce detine ‘inventia’ sa ceara daune. Cazurile sunt extrem de multe, nu intru in detalii.

Pe scurt, definitia inventiei (in sensul international acceptat de ‘patent’) se refera strict la cazul unei descoperiri tehnologice. Conform normelor europene, pentru a fi brevetata, o inventie “must be novel and involve an inventive step”. Conform normelor din SUA, “the invention must be novel and must not be obvious”. Desi normele europene si cele americane par ca se aseamana, in practica diferentele sunt semnificative, mai ales datorita permisivitatii din aplicarea acestor norme in SUA in privinta exprimarii “must not be obvious”. Acum vreo 14-15 ani lucram la o baza de date pentru o firma de “head hunters” din SUA, scopul acestora fiind sa stranga datele de contact ale tuturor inventatorilor brevetati pentru a facilita recrutarea lor ulterioara. Printre mii si mii de aberatii, tin minte ca exista un patent mai vechi pentru “o tastatura cu un buton rosu plasat in lateral” (am cautat patentul acum dar nu-l mai gasesc). Conform normelor americane, butonul rosu facea ca inventia sa nu fie evidenta. In paralel, o astfel de inventie nu ar fi putut fi acceptata in Europa deoarece nu presupune “an inventive step” (decat in cazul in care ‘inventiv’ s-ar confunda cu ‘imaginatie bogata’).

In privinta patentelor software, situatia e al dracului de incalcita. In primul rand pentru ca programele sunt oricum protejate prin drepturile de autor la fel ca si cartile, deci nu e nevoie sa patentezi un software pentru a-ti fi recunoscute drepturile asupra lui. Deci singurul motiv pentru a patenta un soft tine de beneficiile materiale asociate brevetului. Nimic rau pana aici, doar ca in software se patenteaza mai ales conceptul si nu solutia (vorbim de SUA).

De exemplu, exista un patent din 1986 pentru “merging of documents”. Sau altul, peste care am dat intamplator, brevetat in 1992: “Methods for displaying and integrating commercial advertisements with computer software”. Suna cunoscut? Sa nu va imaginati ca acele “methods” reprezinta vreo descriere detaliata a unei metode programatice sau algoritm de afisare a reclamelor… nu, e vorba strict despre concept in sine. Pentru exemplificare, iata si “schema” patentului:

Complicat, nu-i asa? Habar n-am daca patentul a fost aplicat vreodata (in sensul vreunei cereri de daune) sau daca nu cumva a fost cumparat de vreo companie specializata in patente (vezi Intellectual Ventures). Cert este ca astfel de patente generaliste, ce la vremea brevetarii lor pareau nerelevante (cine se gandea la ad-uri in software in 1992?), pot face mai mult rau decat bine.

Unul din putinele lucruri bune intamplate in ultimii ani in lumea patentelor din SUA este verdictul recent dat impotriva celor de la Lucent in disputa cu Microsoft privind folosirea unei componente date-time picker in Outlook, componenta pentru folosirea careia Lucent ceruse nu mai putin de $357,693,056.18 Interesant este ca tribunalul a decis impotriva Lucent nu din cauza ca acea componenta nu ar face obiectul vreunui patent Lucent, ci pentru ca daunele cerute au fost aberant de mari avand in vedere relevanta componentei respective. Spun ca este un lucru bun pentru ca, daca s-ar fi decis in favoarea Lucent, ar fi fost creat un precedent extrem de periculos prin care orice incalcare cat de mica unui patent ar fi putut genera daune falimentare pentru o companie ce nu ar fi de talia Microsoft.

Un alt aspect relativ pozitiv este acela ca in general companiile ‘procesomane’ se indreapta impotriva celor de la care stiu ca pot scoate multi bani, ajungandu-se la intelegeri amiabile pentru stingerea litigiului. Partea proasta este ca, daca firma ta ajunge mare, sansele sa fi implicat intr-un astfel de litigiu sunt semnificative. De exemplu, in cazul Lucent – Microsoft si date/time picker, acea componenta este foarte folosita de multe alte aplicatii, dar Lucent a preferat sa se indrepte impotriva pestelui cel mai mare (exista un intreg istoric foarte interesant al disputelor Lucent – Microsoft ce ar putea face subiectul unui articol separat).

Din punctul meu de vedere, sunt de acord ca inovatia in sine trebuie stimulata prin protectie. Dar cred ca sistemul american este mult prea permisiv (prin acel interpretabil “must not be obvious”) si astfel se ajunge sa fie patentate ‘inventii’ ce pot parea in regula pentru o persoana ne-avizata, dar care in esenta sunt obstructive tocmai pentru stimularea inventivitatii. In plus, ar trebui reinnoit sensul brevetarii in scopul promovarii inventiei. In materie de software, cred ca drepturile de autor ar trebui sa fie suficiente.

Cum ar fi ca formulele matematice sa fie patentate de catre autorii lor si sa nu le poti folosi decat cu acceptul acestora? De exemplu sa nu poti dezvolta un software ce face predictii financiare, pentru ca transformata Laplace este patentata? Nu e de ras: mostenitorii lui Martin Luther King au drepturi de autor asupra expresiei “I have a dream”.

Unele lucruri simple pot fi al dracului de complicate daca sunt facute “cu cap”.

Acum vreun an cumparasem o licenta la un software anti-spyware, genul de solutie buna la toate: dai si dupa gandaci, mai lustruiesti si mobila cu ea, cunoasteti. Nici nu mai stiu daca o cumparasem pentru mine sau pentru altcineva, cert e ca nu tin minte sa fi avut softul instalat pe calculator, asa ca uitasem complet de subiect.

Ieri am primit un email de la respectabilii publisheri prin care eram atentionat ca nu s-a reusit reinnoirea licentei anuale, conform preferintelor mele. Nu-mi aduc aminte sa fi optat vreodata ca o firma sa-si traga bani de pe cardul meu in mod automat. In cel mai bun caz, prefer sa platesc eu in avans pe o perioada mai lunga. Dar, emailul continea si salvarea: daca doresc sa nu mi se reinnoiasca automat licenta, trebuie sa dau click pe un link din email. Simplu, imi zic. Nu e prima oara cand trebuie sa fac asta si stiu ca nu doare.

Dau click pe acel link: mi se prezinta o pagina cu un link de download la program, plus codul licentei mele. Ok, nu vreau asta, dar vad un link “Details”. Hai ca poate merge acolo.

Dau click pe “Details”: mi se spune ca, pentru a dezactiva reinnoirea automata, trebuie sa intru pe contul meu de pe sitelor lor si de acolo pot dezactiva ce vreau. Doh, ok, din cont se face modificarea… care cont?!? Caut prin emailuri: nimic. Cer resetarea parolei pentru cont: nu exista nici un cont asociat adresei mele de email.

Trebuie sa imi fac cont. N-as vrea, da’ n-am incotro. Normal, contul nu se face oricum, asa ca trebuie sa completez campurile obligatorii si sa astept emailul prin care validez adresa de mail, dand click pe un link. Nu vreau sa stiu cu cate spamuri am fost de acord, solicitand crearea contului…

Intru in cont: nu vad nimic legat de payment methods/options/history/account/etc. Vad in schimb “My Licenses”. Acolo am licenta. Dau click pe ea. Cu font mic, gri deschis pe fundal alb, imi apare “Renewal options”. Aha, aici era!

Dau click pe “Renewal Options”. Mi se spune ca licenta se reinnoieste automat. Vad un checkbox tocmai bun de bifat: daca vreau sa schimb setarea, trebuie sa il bifez. O fac si pe asta. Sunt atentionat ca, daca merg mai departe, o sa schimb setarile de reinnoire ale licentei. Incep sa ma gandesc daca nu cumva clientii lor sunt mai retarzi de felul lor, iar eu sunt unul din ei… Aleg sa merg mai departe.

Mi se cere confirmare, stilul “asa e ca nu e asa?”: “nu-i asa ca doriti sa nu activati reinnoirea manuala a licentei?” Cu variantele “da, continua” si “nu, nu doresc”. Cat pe ce sa dau click pe “da, continua”. Deja ma simteam ca la “Risti si castigi”, varianta pe sector, clasele V-VIII. Cu strangere de inima, dau click pe “nu, nu doresc”, desi eu doream… in fine.

Zic gata, am scapat… Noroc ca m-am uitat prin mailuri imediat: am primit mesaj pe care TREBUIA sa il confirm pentru a se activa dezactivarea platii anuale. Ah, si linkul de activare expira in 2 ore. Noroc ca imi citisem mailurile, altfel o luam iarasi de la capat.

Mai pe seara, primesc alt email: sunt informat ca cererea mea a fost verificata si procesata (sic!). Ma simt invingator. Daca ar fi fost simplu, unde ar mai fi fost bucuria de acum?

Dupa cateva minute, primesc inca un email prin care sunt informat cum as putea sa reactivez reinnoirea automata a licentei… de data asta, printr-un singur click. Deci se poate! Sa fiti sanatosi.

Da, stiu ca puteam sa il las asa, oricum cardul respectiv era deja expirat si n-aveau cum sa imi mai traga bani. Dar cum nu citisem paragraful 241 din EULA, cine stie ce dobanzi si penalizari m-ar fi asteptat

Evident, toate astea se intamplau pentru binele si securitatea mea. Poate sunt beat si nu stiu ce fac. Daca un rau voitor imi luase datele de cont de email si datele de login de pe siteul lor tocmai pentru a-mi dezactiva reinnoirea automata? De curiozitate, am testat cumpararea unei noi licente: nu exista vreun pas la care sa poti opta sa nu se faca reinnoirea automata. De fapt, nici nu se spune ceva despre vreo reinnoire.

Mai mult ca sigur, complexitatea asta absurda nu e intamplatoare. Sunt convins ca au descoperit ca, cu cat faci procesul mai complicat, cu atat mai multi abandoneaza pe parcurs si fie decid sa il lase asa, fie nu se prind ca reinnoirea automata nu a fost dezactivata. E inversul conceptului prin care trebuie sa faci cat mai usor pentru un client sa cumpere un produs.

Problema e ca toate sicanele de genul asta genereaza adversitate fata de acel produs/brand. De ce vrei tu, ca publisher respectabil ce esti, sa faci asta?